...

Postat la 10:58 PM, Wednesday 9 December 2009

De multe ori, mi-am dorit ca oamenii sa nu se schimbe, sa ramana cumva inghetati in timp, protejati de o bula de sticla. In acest fel, imi pot aduce aminte de ei, exact asa cum au fost. Clipele frumoase petrcute impreuna au ramas uitate, undeva intr-o gaura neagra a timpului, a subconstientului… din pacate, firea umana este supusa schimbarii, fie ca vrea sau nu. Oameni pe care ii credeai apropiati si cu care simteai ca puteai imparti orice bucurie, tristete, orice fleac pe care tu il considerai important, sunt acum prinsi in rutina, se plafoneaza intr-o rigurozitate absurda a lucrurilor cotidiene. Incetul cu incetul, se indeparteaza si simti cum punctele comune pe care odata le aveati, dispar… cad intr-un vertij continuu de unde cu greu mai gasesc scapare. Oamenii vin si pleaca in timpul scurt petrecut in aceasta lume. Daca am invatat ceva din lectiile primite de la viata, e ca trebuie sa vedem intotdeauna partea plina a paharului, sa ne aducem aminte de lucrurile frumoase pe care le-am trait alaturi de ce dragi noua, fiecare persoana, fiecare picatura ce umple paharul, ne lasa o urma mai mult sau mai putin vizibila pe sticla paharului. Numitorul comun al acestor urme poate fi numit generic, prietenie. Multi au incercat sa explice ? sa defineasca conceptul de « prietenie ». Putini sunt cei care au reusit sa-i desluseasca sensul cu adevarat. Chiar si mie imi este greu sa explic in cuvinte simple ceea ce consider eu ca fiind prietenie adevarata, pentru ca in fiecare perioada din viata mea, am cautat mereu altceva in persoanele de langa mine. Da, ce frumos era in copilarie, cand singurele mele preocupari erau papusile, Sailor Moon, si tot felul de jocuri care ma duceau pe mine si pe prietenele mele in taramuri fermecate, conduse de printi frumosi calare pe cai albi. Poate e cliseu tot ceea ce scriu aici, dar in momentul de fata, asta simt si asta doresc sa pun pe « hartie ». Adolescenta a venit si ea cu problemele ei… pana la un anumit punct, am avut aceleasi persoane langa mine. Asta pana cand am dat de unul din cel mai greu obstacol de depasit : intoleranta si ignoranta celor din jur. Sentimentul de frustrare mi-a dominat o buna parte din anii adolescentei. De ce ? pentru ca nu puteam sa fiu « eu » cu adevarat, sau mai bine zis, cei din jur nu au vrut sa ma accepte pentru ceea sunt eu cu adevarat. Nu mai vroiam sa port o masca grea, un suras mereu amiabil, nu mai vroiam sa sar de fiecare data in ajutorul tuturor, pentru ca eram convinsa ca daca as fi avut nevoie de sprijin, nu l-as fi obtinut. Am reusit insa sa ma mentin pe linia de plutire, am invatat sa fiu mandra de realizarile mele facute pe propriile-mi forte si sa nu-mi mai pese foarte mult de ceea ce cred cei din jur despre mine. Am evoluat, am prins aripi si acum zbor din ce in ce mai sus… cine stie unde am sa ajung ? in momentul de fata, sunt intr-un loc departe de casa, departe de cei dragi. Mai e foarte putin pana am sa ii revad, dar am cumva sentimentul ca lucrurile nu sunt asa cum le-am lasat. Presupun ca, in cazul meu, se aplica dictonul « ochii care nu se vad, se uita ». Ma doare sa recunosc, dar cred ca e adevarat. In afara de cateva persoane, restul nu mai conteaza, sunt dust in the wind…